Părintele: „Cum a fost azi la școală?” Copilul: „Bine. Ai ceva bun?”

Sursa foto: aici

Aceasta este întrebare cu care ne așteptăm copiii când ne revedem cu ei. Noi, după o zi de muncă, ei după o zi de școală. O întrebare la care cu toții cunoaștem răspunsul: „Bine!” sau „Nimic!” Apoi se face liniște. E ca și cum conversația îngheață. Noi parcă vrem mai mult, o întreagă poveste plină de entuziasm și întâmplări bune. Ei, nimic. Ei se urcă în mașină, cu sau fără telefon în mână, cu o stare de nerăbdare, fiindcă vor mai repede acasă. Ei sunt deconectați. A trecut o jumătate sau două treimi din zi, iar ei s-au descurcat pe cont propriu, fără conexiune profundă din partea unui adult, lucru de care orice copil are nevoie pentru a se simți în siguranță. Ei au făcut față vieții de la școală, la fel cum facem și noi vieții de serviciu. S-au descurcat mai bine sau mai puțin bine cu prieteniile așa de complicate, cu profesorii sau învățătorii care au zis lucruri bune sau nu-bune despre ei, care i-au admonestat sau nu, cu unele ore care trec greu și în care se plictisesc rău. S-au descurcat. Au dat. Au dat multă energie și atenție. Iar acum, când se revăd cu noi, își permit să nu mai dea și să se prăbușească un pic și să cadă în brațele noastre. Așa că vin la noi înfometați și la propriu, și la figurat. Și de mâncare sau suc, și de atenție. De obicei vor ceva dulce, cu asta încep.

„Ai ceva dulce? Putem să ne oprim să luăm ceva?”

Mai demult tot încercam să susțin o conversație cu copiii. Însă mi-am dat seama că atunci când ne revedem cu ei, ei au această nevoie de a se lăsa în brațele noastre și a nu mai face nimic. Au nevoia doar de a primi. De a fi răsfățați. La fel ca atunci când erau bebeluși. Așa că, nevoile primare, de bază sunt cele mai importante atunci când ne revedem cu ei. Dacă e frig afară, îi putem aștepta cu o pătură și îi învelim cu ea, privindu-i cu drag. Dacă mergem pe jos acasă sau cu autobuzul, îi strângem în brațe cu căldură.

Apoi, mergem la a doua nevoie de bază, cea de hrană. Știu că pare o generație de copii care nu se mai satură de dulciuri, însă psihologic vorbind, a mânca sau a sorbi ceva dulce seamănă cu dulceața iubirii de la mama și de la tata. De aceea vor să mănânce ceva dulce la sfârșit de zi – și aici cred că nu trebuie să explic prea multe, fiindcă toți știm cum ne oprim și noi în drum spre casă să ne luăm ceva bun. Sau cum, ajunși acasă, deschidem cu speranță frigiderul. Așa că, acum, când ne revedem cu copiii, pe lângă contactul vizual și fizic pe care îl facem împreună, le mai dăm și ceva bun. Vedeți voi, ei ne întreabă mereu. Și toți copiii fac asta, nu doar unii. Deci e ceva acolo. Cel mai adesea le dăm ceva sănătos. Iar ca să fie și bun, și să dureze mai mult, le luăm repede un Sloop cu fructe de la supermarket.

Abia apoi va începe conversația despre ce au mai făcut azi la școală. Cum s-au distrat, cum nu știu cine a făcut o prostie, ce haios sau ce ciudat e cutare profesor, ce nasoală a fost mâncarea la prânz, de nu s-a atins nimeni de ea. Da. Reconectarea după o zi de școală începe prin atitudinile noastre mai degrabă non-verbale de răsfăț, prin satisfacerea nevoilor de bază pe care le știm din bebelușie – contact fizic, vizual, senzație bună de cald și hrană. Și concomitent prin primirea tuturor emoțiilor pe care le au ei în acel moment – de bucurie, de tristețe, de furie – și a stărilor lor de plictis, de lene. Și acestea trebuie primite

Articol realizat de: Otilia Mantelers