Ce înseamnă să te iubești pe tine însăți/însuți?

Sursa foto: aici

Întotdeauna m-am stresat când am auzit următoarele îndemnuri care provin din sfera dezvoltării personale: „Iubește-te pe tine însuți!”, „Stai cu tine”, „Acordă-ți tu atenție”, „Învață să îți dai tu”, „Tu ești important. Pune-te pe tine pe primul loc”.

Înțelegeam rațional toate aceste cuvinte și împreună, și separat. Însă la un nivel emoțional îmi păreau goale. De ce să mă iubesc eu? Cum se face asta, în mod concret? Cum să îmi dau eu? Oare înseamnă această iubire de sine acele momente când mergem la coafor sau la sală?

Apoi mi-a apărut întrebarea – dar ce fac atunci când greșesc amarnic, față de prieteni, copii, partenerul de cuplu? Atunci mă mai iubesc, sau mă pedepsesc?

Din munca mea asupra psihicului meu și din lucrul pe care îl fac însoțind alte persoane pe drumul către sine, am văzut că atunci când rostim „Eu vreau să mă iubesc pe mine”, noi spunem, de fapt, că am fi vrut ca părinții noștri să ne arate iubirea pe care ne-o purtau. Mulți dintre noi știu că psihicul nostru e alcătuit din mai multe părți, unele ale noastre, altele identificate cu persoanele cu care am copilărit și care au avut grijă de noi. Astfel, o parte din noi seamănă cu bunica care ne certa înainte de culcare. O altă parte seamănă cu tata, care ne lua în parcuri de distracție și ne arăta că lumea e un loc bun. O altă parte e responsabilă ca mama. O altă parte sunt eu, așa cum m-am născut, cu specificitățile mele. O altă parte e critică și pedepsește, ca cealaltă bunică. Tot partea asta vrea să controleze totul și pe toată lumea, spunând „Dacă eu nu sunt aici, totul se dărâmă”. O altă parte este copilul mic care ar fi vrut să se joace, dar au venit responsabilitățile prea repede peste el și s-a oprit din jucat. Și uite-așa avem în noi o familie de părți, sau o paletă colorată în care fiecare culoare are povestea ei. O poveste tristă sau veselă. O poveste care încă nu a ajuns la final și pe care noi o putem continua într-un mod conștient și atent.

De-a lungul timpului am văzut că a te iubi pe tine însuți este o cerință mult prea mare. Aș zice mai degrabă că e mai potrivit să ne dorim să ne fie drag de noi înșine. Să ne apropiem de culorile cu care e pastelat psihicul nostru, adică de fiecare din părițile noastre. Să nu ne speriem de bucățile noastre mai mult sau mai puțin acceptate social, adică cele agresive, sau rușinoase, sau cele care se simt nevaloroase. Să înțelegem și să validăm toate emoțiile pe care le simțim. E cazul să începem să ne tratăm părțile din noi așa cum îi tratăm pe copii. Ce înseamnă să îi iubești pe copii? Înseamnă să le dai atenție, timp, să îi validezi și să îi accepți. Știm că iubirea înseamnă aceste lucruri pentru copii, fiindcă vedem ce ne cer – atenție, timp și răbdare, respect față de ritmul lor. Mai știm ce nu e iubire la copii, fiindcă ne roagă să nu ne supărăm pe ei. Adică supărarea, retragerea, pedeapsa, respingerea nu înseamnă iubire. Așadar, dacă vrem să ne iubim avem nevoie să

• Ne apropiem de toate părțile de noi, așa cum sunt ele, în ritmul nostru. Uneori, pentru mine apropierea de o anumită parte din mine care nu îmi place înseamnă să spun: „Nu vreau să te văd”. Asta e tot ce pot să fac cu această parte din mine care mă încurcă în acest moment.
• Încercăm să nu le izolăm sau să le pedepsim. Ca la copii.
• Le oferim acceptare, validare, timp și atenție. Ca la copii.
• Le răsfățăm. Cu Sloop, de exemplu! Ca la copii.

Cam asta cu iubirea de sine!

Articol realizat de: Otilia Mantelers